Primul meu gand a fost sa ajung cat mai repede in bratele iubitului meu. Ma astepta la etajul 1, nu l-au lasat sa urce cu mine. In cele 2 minute pana la el se repetau in mintea mea doar 2 cuvinte: operatie si inima.
Nu puteam sa fiu bolnava, nu atat de bolnava. Intotdeauna am avut stari de rau, dar era imposibil sa am ceva la inima.
In sfarsit am ajuns la el, i-am citit pe chip ingrijorarea. Era in jur de 20:45 (m-a asteptat aproape 4 ore fara sa stie ce se intampla) l-am luat de mana si i-am spus : ''Hai sa mergem!''. Privirea lui ma intreba: "ce s-a intamplat?"
I-am povestit cand am iesit din spital, tot ce mi se spusese. Nu imi aduc aminte daca am plans, probabil ca da. Imi aduc aminte cat de tare imi strangea mana in mainile lui si imi soptea ca totul va fi bine.
Drumul spre casa? Ingrozitor de lung si tot timpul m-am gandit la ce le voi spune parintilor?
Ce puteam sa le spun?
Mama, tata, stiti ca am plecat la spital pentru ca ma dureau ovarele?
Ei bine, de fapt am probleme cu inima.
Ai mei ma asteptau afara, in curte, stand la masa. Le-am spus ca mi-au gasit ceva la inima, dar ca nu e grav si ca trebuie sa merg la control pentru tratament. Mama a hotarat ca merge cu mine la urmatorul control. I-am promis ca o iau doar ca sa scap de intrebarile lor.
Au urmat multe nopti nedormite si multe ore petrecute in fata calculatorului cautand informatii despre boala. Din pacate nimeni nu povestea nimic despre operatie.
http://primenet.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu